Important este să te iei la trântă cu tine însuți

Interviu acordat lui Laurențiu-Ciprian Tudor și aparut in revista Urmuz, nr. 6, iunie 2014

Cătălin Stanciu s-a născut în Hațeg, județul Hunedoara, în 31.03.1978. Este căsătorit și are doi copii. Este licențiat în  psihosociologie al Universității din Petroșani cu un master în consiliere psihologică și de cuplu la Universitatea de Vest Timișoara. Este supervizor și psiholog principal clinician, consilier familial și de cuplu cu o experiență de 13 ani. A debutat cu poezie în 2007 cu volumul “Ceartă cu îngeri” (Editura „Pastel”, Brașov). Din 2011 este membru al Grupului de litere-sunete-și-culori „Caii verzi de pe pereți” Brașov. Anul acesta pregătește al doilea volum de poezie „Viața e un drum pe jos”.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Spune-mi, te rog, cine este Cătălin Stanciu și ce mărturie depune el despre sine și despre a fi?

Cătălin Stanciu: Cătălin Stanciu vrea să înțeleagă ceea ce i se întâmplă, să fie responsabil cu cei din jur și cu el însuși, să fie, mai degrabă, un om corect decât un om bun. Alexandru Dragomir avea o afirmație, care poate părea dură: ”să nu mor bou” zicea, în sensul de a te înțelege sincer pe tine și pe ceilalți, în sensul asumării statutului de ființă rațională și deopotrivă emoțională, de a nu fi ignorant cu propriul destin.

L-C. T.: Ce înseamnă să fii, în același timp, psiholog clinician și poet? Ce crede poetul despre psiholog și  psihologul despre poet? Câtă nevoie au unul de celălalt?

 C.S.: Nu se poate vorbi de o disociere, de o personalizare a poetului față de psiholog sau invers. Psihodiagnosticul trebuie să fie de mare acuratețe și claritate, poezia nu are niciun rol în componenta asta, nu vreau să zic niciun rost. Cu totul altfel stau lucrurile când vorbim de intervenția terapeutică în psihologia clinică, în psihoterapie, unde poezia poate șlefui și rafina demersul terapeutic. De fapt, un terapeut, un psiholog fără o cultură minim literară, filosofică, a științelor socio-umane, în general, nu are cum să fie un terapeut și un psiholog bun. Există în psihoterapie așa numita poveste terapeutică și metoda metaforei, cine oare le poate înțelege mai bine, dacă nu poetul?

urmuz no 6_1

L-C. T.: O să te rog să extindem puțin și să imi spui care este răspunsul tău la întrebarea clasică: „La ce bun poeții în vremuri amare? (Hölderlin)”

C.S.: La ce este bună mierea într-o licoare de ierburi amare? Așa este și poezia într-o lume ce-și pierde zi cu zi dorul de propria persoană, drumul spre propriul suflet. Poezia poate fi un drum de regăsire sau de redefinire.

L-C. T.: Cum se vede poezia de astăzi dinspre  psihologie?

 C.S.: Aș putea încerca o comparație: poezia este asemenea unei stări emoțional-explozive, este ca o emoție tip gheizăr, fierbinte și arzătoare. Pe când proza face trecerea dinspre emoție și afecte spre sentimente și pasiuni, spre statornicie, consecvență. Dacă ar fi să fac analiză pe text din perspectiva psihologiei clinice nu aș greși dacă aș spune că în multe scrieri avem de a face cu o poezie nevrotică, cu personalități dizarmonice și disonante. Însă dezinhibiția și ruperea din tipar e un semn al libertății și dezvoltării personale, asta nu poate fi un lucru neapărat negativ pentru cel care o face. La fel și în cazul demitizării idolilor și a intelectualilor de azi, atât timp cât nu o faci doar pentru că a te lua la trântă cu cei consacrați, atât timp cât nu o faci nihilist. Important este să te iei la trântă cu tine însuți, cu propriul talent și rost, nu cu al altora.

L-C. T.: Care este ars poetica lui Cătălin Stanciu?

C.S.: Profesorul Ion Hirghiduș în prefața cărții mele de debut: ”Ceartă cu îngeri” sezisa corect că trăirea mea poetică este iubirea: una pe pământ și alta înspre cer iar ”între cele două lumi este construită o axis mundi, căreia îi aparținem ca muritori, dar și ca speranță a unei eternități ce ne poate defini.” Cred că lucrurile nu s-au schimbat prea mult, sper că ceea ce scriu are mai multă consistență, substanță, dar crezul meu poetic și uman este același pentru că la rândul meu nu sunt interschimbabil și nu m-am metamorfozat într-o persoană străină propriului suflet și stil de viață. Într-un fel, poezia este modalitatea mea de a fi blând într-o lume impulsivă, agresivă și din ce în ce mai impersonală și banală.

L-C. T.: Deși ai debutat de mai mult timp ești o prezență în mediul literar de vreo trei ani…cum te simți în grupul din care faci parte acum și ce impresii îți lasă mediul literar brașovean, pe de o parte, și cel național, pe de altă parte?

 C.S.: Ca un sociofob vindecat și care la vreme rea resimte vechile dureri. Mă simt bine în propria-mi singurătate, dar pot fi și solidar nu doar solitar. Ce m-a făcut să rămân în grup este faptul că mă simt ca un mustang nu ca un cal domestic: adică liber, neconstrâns de un anumit stil care să-mi fie dictat sau impus. Faptul că Brașovul nu are o revistă de poezie sau o revistă de cultură spune totul. Național, poezia cred că este în trend, se îndreaptă spre ceea ce și socialul o face. Cu toate astea îmi place dezinhibiția ideatică a tinerilor poeți. Dar nu pot să fiu decât subiectiv și cred în metaforă mai mult decât în limbajul cotidian, în iarbă mai mult decât în beton și în cântec mai mult decât în șuieratul roților de caucic.

L-C. T.: Volumul pe care îl pregătești acum se numește „Viața e un drum pe jos”, ce înseamnă asta? Că poetul se întoarce la cumințenia pământului și se leapădă cumva de lume și lumesc? Că drumul acesta perpedes este doar o pauzare necesară? Sau sunt trimiteri la religios (perpedes apostolorum)?

 C.S.: Într-un fel are de a face cu acea cum ai numit-o ”cumințenie a pământului” și mai ales cu spațiul rural care mi-a dat o identitate. Zăvoiul, satul natal, rămâne reper și oază de bucurie, reculegere și dacă se spune că vesnicia s-a născut la sat (Blaga), forțând nota spun că boala psihică s-a născut în aglomerațiile urbane, are locul nașterii la oraș. Am crezut ceva vreme că poezia este o formă de igienă mentală și sufletească. M-am înșelat, pentru că poezia mă pune în situații și stari emoționale limită, puternic incoezive uneori cu propria-mi natură și cu mult protejata zonă de confort interior.

L-C. T.: Ce vrei să spui?

C.S.: Spun că poezia nu are mereu valențe terapeutice…extrapolând, dacă Emil Cioran scria pentru a nu se sinucide, eu ca psiholog, nu scriu pentru a nu înnebuni. Poezia nu este neapărat pentru echilibrul intrapsihic sau poate fiind intrinsecă nici nu simți nevoia unei conștientizări la fel cum nu te întrebi dacă respiri. Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o nevoie atunci cand o interiorizezi, ea devine o mărturisire, un mod de a fi.

L-C. T.: Ce găsește sau ce ar trebui să găsească poetul la capătul acestui “drum pe jos”?

C.S.: Cel mai de preț îmi pare a fi liniștea. Nu o tăcere surdă, ci liniștea realizării de sine, de împăcare cu sine, cu cei din jur și cu Cel de Sus. Împăcare cu Dumnezeu în sensul dogmatic și religios, dar prin care și poezia coboară în odaia ta ca o rugăciune rostită în taină.

L-C. T.: Acest “drum pe jos” poate fi și o amendare a tehnicii ca facilitare a alienării?

C.S.: Este mai degrabă vorba de solitudine, de timpul necesar pentru introspecție, dar putem vorbi și de un mod de a fii independent, autentic, nealterat, de ați păstra o igienă intelectuală (Auguste Comte), însă pe drumul străbătut pe jos este întotdeauna loc de însoțire pentru familie, prieteni, iubită dar și pentru himere.

L-C. T.: Cum vezi internetul și manifestările sale (site-uri, bloguri, facebook) în relație cu poezia, literatura, spiritualitatea?

C.S.: Își au rostul lor, pot deveni un bun exercițiu al scrisului dar și o descătușare. Este un spațiu necesar al zilelor noastre. Mesajul ajunge ușor, facil și este receptat rapid, se nasc comunități on-line guvernate de aceleași principii ce le întâlnești în comunitățile și grupurile clasice, tipice. Lipsește elementul cel mai important, relația și emoția împărtășită față către față care nu poate fi înlocuită cu nimic. Îmi displace termenul de spiritualitate pentru că sincretismul religios l-a pervertit și devalorizat. Rămân în spiritul care mă definește: creștinismul, chiar dacă nu-l trăiesc așa cum se cuvine, nu pot să ies dintr-o paradigmă de gândire influențată de religia iubirii și cred cu tărie că doar încreștinat devi cu adevărat un om deplin.

Iunie 2014

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s