Înainte să mă las de tine

Cineva, de curând, îmi zicea, că par a nu avea vicii. Nu i-am răspuns păstrându-mi autoironia ascunsă, la fel ca viciile de care-s bănuit că nu le am. Am vicii sufletești mai grele și bolnăvicioase decât tutunul, alcoolul sau orice formă vizibilă de dependență.  Nu-mi îmbolnăvesc plămânii, rinichii sau stomacul, ci-mi pun la nefirească suferință sinele.

De câteva ore bune sunt în sevraj sufletesc, îmi număr orele cum își numără alcoolicii zilele fără tărie, așa îmi număr orele, așa-mi voi număra zilele, săptămânile, anii fără de tine. Fără de tine? Ce crunt și ireal! De neînchipuit, acum câteva luni, acum câtiva ani. Cum fără de tine, când lumea mea se putea răsturna, se putea face neant, dar nu fără tine, nu, niciodată fără tine!

Nu e nevoie de ”greșeli capitale”, nu e nevoie de gesturi mărețe, totul se clădește sau se prăbușește din lucruri mărunte, din neatenție,  neîngăduință, nepăsare. Nu e nevoie de apropiere spațială, depărtarea nu rupe punți, nu ridică ziduri decât dacă începi să faci temelie.

Îmi zic că va fi bine și din ce în ce mai ușor, primele ore din lupta cu adicția e cea mai grea, apoi te canalizezi spre viața de zi cu zi, va fi din ce în ce mai bine. Sunt psiholog, măcar atât să știu și să rămân arogant. De azi voi spune ”înainte să mă las de tine”, eram cutare și cutare, acum sunt…și nu găsesc cuvintele care să mă definească. Fără tine e ca și cum aș trăi fără inimă, ca și cum tot ce sunt intră într-o necunoscută depersonalizare și destructurare. Îmi zic, așa cum inteligența artificială învinge inteligența umană, de ce nu ar fi așa și cu sufletul, de ce nu ne-am înlocui și inima cu mașinării?  Fie că te naști cu sânge nobil sau sânge hoinar și vagabond (ca mine) nu te poți debarasa de ceea ce vine cu tine, sinele. Cum să mergi mai departe când știi asemenea lui Preda că o prietenie trebuie și ea alimentată, că nu sunt alte valori mai mari ca s-o sacrificăm, ori lui Coelho (nu-mi place Coelho, dar aici tind să-i dau dreptate) ori Maytreyi Devi – dragostea nu moare, doar oamenii se schimbă. Rămâne să-mi lămuresc asta în asprele ore de autoanaliză ce vor urma, acum când m-am lăsat de tine. Ca un lac de ceanură se strânge suferința, ca metastazele ce se întind în subconștient și-mi filtrează iesirea în viață.

Ca pentru orice dependent, ca pentru orice vicios, ”eliberarea” e dureroasă, stâncoasă, ca un tăiș de sabie otrăvită. Trăiesc intens, bipolar, haotic, dezordonat și metodic.

P.S. Spațiul literar, e spațiul libertății absolute, fie real, fie imaginar, patetic sau pamfletar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s