Paul Ciobanel, un fost mare sportiv, invingator in lupta cu dizabilitatea

articol preluat integral din

http://stirile.rol.ro/paul-ciobanel-invingator-in-lupta-cu-dizabilitatile-692004.html

Numele lui Paul Ciobănel este legat atât de cea mai valoroasă selecţionată de rugby a României din toate timpurile, cât şi de înfiinţarea Federaţiei Române a Persoanelor cu Handicap.

Pentru Paul Ciobănel, acum în vârstă de 72 de ani, rugby-ul a fost mai mult decât un sport: a fost o iubită, un mod de a trăi şi o filosofie de viaţă. Component al celei mai valoroase echipe naţionale de rugby a României, cea care învingea Franţa de trei ori în anii ‘60 şi care rămânea neînvinsă timp de patru ani, Paul Ciobănel a jucat în România pentru ASA Ploieşti, CCA Bucureşti, dar şi în Franţa, pentru echipa Angouleme, din 1970, lucru extrem de rar întâlnit pe vremea comuniştilor. După ce a fost diagnosticat cu cancer osos şi i-a fost amputat piciorul stâng, fostul rugbist a reuşit să-şi depăşească statutul de persoană cu handicap. A condus singura fabrică de proteze ortopedice din România, unde în anii ’82-’83 a implementat cele mai moderne tehnologii, iar în anii ’92-’93 s-a numărat printre membrii fondatori ai Forului naţional sportiv al persoanelor cu handicap.

Cum aţi ajuns să iubiţi atât de mult rugby-ul?

Întâmplarea a jucat rolul cel mai important, pentru că trebuie să recunosc că am ajuns să văd un meci de rugby absolut din întâmplare. Eu am fost un copil sărac şi singurele distracţii ale mele erau plimbările la şosea. Într-una din aceste plimbări, pe o vreme rece şi ploioasă, am auzit un fluier de arbitru. Am mers la stadion să văd ce se joacă (n.r. – actualul Stadion al Tineretului) şi m-a frapat nu jocul din teren, ci faptul că în tribune nişte tineri ţineau în braţe nişte fete să le încălzească. Mi-a plăcut atmosfera şi am rămas cu nostalgia acelei zile. Ani buni mai tâziu, pe când eram student la Academia Militară Tehnică, eram consemnat în unitate la un final de săptămână împreună cu un coleg de-al meu. La un moment dat un ofiţer a venit spre noi şi ne-a întrebat dacă nu vrem să jucăm rugby. Atât prietenul meu care mai jucase, cât şi eu, care nu aveam decât amintirea acelui meci pe care-l văzusem în copilărie, am zis da fără să ezităm. După trei săptămâni eu eram selecţionat în echipa lărgită a CCA. Făceam totul din instinct, dar îmi ieşea atât de bine încât după trei luni am fost anunţat că o să joc într-un meci oficial pentru că echipa rămăsese fără o serie de titulari. Două ore de la aflarea veştii mi-au tremurat picioarele de emoţie, dar am jucat excelent, iar din acea clipă am rămas titular. Un an mai târziu, la 18 ani, am fost cooptat la echipa naţională de tineret, iar apoi la cea mare, cu care am mers la Bayon, unde am remizat, 3-3 contra Franţei. De atunci am rămas titular la naţională până la 32 de ani când m-am retras, iar rugby-ul a fost iubita şi viaţa mea. De fapt, datorez totul acestui sport care te învaţă să iei o decizie cât mai repede şi cât mai apropiată de cea mai bună.

Sunteţi printre puţinii sportivi cărora comuniştii le-au permis să plece să joace în străinătate. Cum a fost posibil aşa ceva?

Rugbiştii s-au bucurat dintotdeauna de multă încredere şi stimă. Probabil a contat că înaintea mea mai plecaseră doi jucători de rugby, care nu au creat nici un fel de probleme, şi autorităţile căpătaseră încredere în noi.

N-aţi fost tentat să nu vă mai întoarceţi?

Deloc. Mulţi s-au mirat că am revenit în ţară, deşi plecasem cu soţia şi cu prima fetiţă. N-aş vrea ca vorbele mele să aibă iz de patriotism desuet, dar pur şi simplu nimic nu poate înlocui familia, prietenii, obiceiurile şi aerul de acasă. În plus, în acele vremuri dacă rămâneai în străinătate aveau de suferit ceilalţi membri ai familiei. Voiam doar să pot reveni când vreau în Franţa, aşa că după patru ani petrecuţi acolo ne-am întors mai mulţi decât am plecat pentru că a doua fetiţă s-a născut acolo.

Anul 1977 a fost crucial pentru dumneavoastră, medicii punându-vă un diagnostic cutremurător, cancer osos.

Într-adevăr, medicii români mi‑au descoperit un cancer. Când am aflat, am plecat imediat în Franţa, pe cheltuiala clubului Angouleme la care am evoluat, şi din nou autorităţile române nu au avut nimic împotriva plecării mele. Francezii mi-au confirmat diagnosticul şi mi-au propus amputarea piciorului ca fiind singura soluţie de a scăpa cu viaţă. Atunci am descoperit modul în care se poate supravieţui. Am descoperit că această boală îngrozitoare nu este absolut ucigătoare şi că depinde foarte mult de cât lupţi tu, personal. Aşa că am luptat şi, după patru luni, eram din nou la serviciu.

Este adevărat că v-a ajutat extrem de mult celebra carte „Alive” în care Gustavo Zerbino, preşedintele Federaţiei Uruguayene de Rugby, povesteşte cum a supravieţuit unui accident aviatic, alături de alţi 15 coechipieri, după ce 72 de zile au fost nevoiţi să se hrănească din leşurile celor decedaţi?

Am fost într-adevăr impresio¬nat de povestea lor, care m-a montat şi mai bine să lupt. Drama pe care au experimentat-o acei oameni în Anzi (n.r. – unde a avut loc accidentul aviatic ale cărui victime au fost componenţii echipei de rugby Christians din care a făcut parte şi Gustavo Zerbino) mi-a oferit o altă perspectivă asupra vieţii şi m-a făcut să înţeleg că totul este relativ. Ei au fost nevoiţi să mănânce cadavre pentru a supravieţui, în timp ce mie mi se aducea mâncarea la pat. Am luat partea plină a paharului.

După ce aţi învins boala, cum v-aţi gândit să înfiinţaţi Federaţia sportivă pentru persoanele cu handicap?

În primul rând din Franţa eu m‑am întors acasă la volanul unei maşini fără ambreiaj, dăruită de clubul francez. Pornind de la acest lucru, am început imediat să mă gândesc cum să adap¬tez maşini pentru persoane fără piciorul drept şi apoi fără nici un picior. Pentru că eu sunt inginer, iar în Franţa am profesat efectiv această meserie la uzina de motoare electrice, rugby jucând după ora 17.30, când se termina programul, am creat toate sistemele pentru acest tip de maşini, care au fost brevetate şi omologate de Poliţia Română. Apoi am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să ajut oamenii cu dizabilităţi. Ca fost sportiv, ştiam ce însemnă sportul pentru un om şi mi‑am dat seama că şi persoanele cu dizabilităţi pot şi trebuie să simtă bucuria pe care ţi-o oferă competiţia sportivă. Aşa că am înfiinţat federaţia în 1992 şi am reuşit să cucerim la prima participare la Jocurile Paralimpice de la Madrid nu mai puţin de 13 medalii de aur. Păcat că la noi performanţele acestor oameni minunaţi nu sunt mediatizate.

Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?

N-am avut un singur moment fericit. Dacă mă gândesc totuşi mai bine, cred că pot spune că atunci când am intrat la Academia Militară Tehnică, pe 200 de locuri din 2.200 de candidaţi, a fost un moment crucial în viaţa mea. A fost şansa care mi s-a oferit să ajung să joc rugby.

Care este cel mai mare regret?

Că nu mai trăieşte mama, să vadă că toţi cei trei copii ai ei sunt oameni adevăraţi.

O dorinţă încă nerealizată?

N-am avut dorinţe pe care să vreau în mod special să le realizez. Consider că am realizat tot ce am vrut pentru că am respectat trei condiţii esenţiale: să ştii ce vrei să faci, să faci ceea ce ştii să faci, şi să faci ceea ce faci nu numai în interesul propriu.

De ce vă temeţi cel mai mult în viaţă?

Nu cred că pot spune că mă mai tem de ceva.

Ce aţi lua dacă aţi pleca pe o insulă pustie?

În primul rând n-aş pleca, pentru că îmi place societatea şi îmi plac oamenii.

Care este ultima carte pe care aţi citit-o?

Nu-mi amintesc bine numele autorului, un francez în orice caz, dar morala acestei cărţi, în care este vorba despre iubire şi viaţă, este că iubirea are două variante: iubirea de sine, care duce spre rău, şi iubirea de tot ce-i viu, care te face generos.

Cine v-a fost model în carieră?

Viorel Moraru, de la care am preluat banderola de căpitan al naţionalei României de rugby, şi un alt mare jucător de rugby, Alexandru Penciu.

1. 30 SELECŢII

A avut la echipa naţională de rugby a României în cei 12 ani în care a activat ca jucător.

2. 3 VICTORII

A înregistrat România contra Franţei în perioada în care Paul Ciobănel a fost component al naţionalei.

3. 1977

Anul în care a fost diagnosticat cu cancer osos şi i-a fost amputat un picior.

4. AL TREILEA

Jucător român de rugby căruia i-a fost permis să joace în străinătate pe vremea lui Ceauşescu.

5. 1992

Anul în care a pus bazele Federaţiei Române pentru Persoanele cu Handicap

5 responses to “Paul Ciobanel, un fost mare sportiv, invingator in lupta cu dizabilitatea

  1. Pingback: Paul Ciobanel, un fost mare sportiv, invingator in lupta cu dizabilitatea | Petru Paul Ciobanelu·

  2. TATA PAUL asa ii spun…il iubesc si-i multumesc pentru tot sprijinul acordat intr-o perioada in care nu-mi gaseam rezolvare la o anumita problema…el m-a ajutat si mi-a fost alaturi….ii doresc multa, multa sanatate….il pup si-l imbratisez cu drag ….Oana Tautu

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s