Interviu cu Radu Tudoran

Pentru cei care au venit în contact cu cărţile dv. mai noi sau mai vechi, existenţa eroilor atraşi de mirajul depărtărilor a devenit obişnuinţă. Mă gândesc la personajele principale din romanele „Un port la răsărit”, la acel perpetuu călător care generează romanul „Întoarcerea fiului risipitor”, la atracţia spre necunoscut a aviatorilor din „Anotimpuri” sau la personajele atât de îndrăgite din „Toate pânzele sus”! Este vorba aici despre nostalgia scriitorului?

Poate să fi rămas o nostalgie, dar mai întâi a fost o nevoie – şi nu atât a scriitorului, cât a omului care-l reprezintă în viaţă. Chemarea spre depărtări, element dominant în cărţile mele mai vechi sau mai noi, la fel cum cred că va fi în cele viitoare, porneşte de la aspiraţia personală, atribuită eroilor, de a trăi într-o lume mai întinsă. Nu accept noţiunea de exotic; geografia ne aparţine în întregime, aşa cum în curând ne va aparţine şi cosmosul. Într-un fel sau altul, trebuie să luăm în primire acest vast domeniu. 

 Călătoriile împlinesc în destinul dv. scriitoricesc o nevoie spirituală sau ele asigură doar o sursă de inspiraţie?

 Chiar dacă ar părea de necrezut, partea cea mai mare a călătoriilor mele este imaginară, ceea ce dovedeşte că le-am întreprins dintr-o nevoie spirituală. Dar călătoriile – şi cele închipuite, şi cele reale (căci, oricum, am fost aievea prin unele părţi ale lumii) – devin totdeauna surse de inspiraţie. S-ar putea spune astfel că nu pierd vremea de pomană nici chiar în ceasurile de visare.

                                             

Consideraţi literatura de călătorii o specie bine definită sau înţelegeţi notaţia peregrinului implicată oricărui act estetic?

Dacă notaţia e transfigurată, dacă izbuteşte să sintetizeze optica şi sentimentele autorului, atunci ea devine literatură. Literatura noastră are mari tradiţii în acest sens. Nu este nevoie să reamintesc că generoşii călători ai culturii româneşti, Hogaş, Sadoveanu, Panait Istrati, Mihai Tican-Rumano, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Tudor Vianu, au înţeles să imortalizeze impresiile de călătorii în adevărate memoriale. Radu Tudoran a rămas întotdeauna romancier.

Credeţi că prin această simbioză a notaţiei directe cu viziunea creatorului se realizează o mai perfectă integrare a călătoriei în artă?

Se poate trece de la reportajul de călătorie la literatura propriu-zisă? Răspunsul e continuarea celui de la întrebarea anterioară. Da, se poate trece de la darea de seamă la literatură atunci când temperatura autorului încălzeşte spaţiul, uneori imens, dintre scriitor şi cititor. La darea de seamă trebuie să se adauge participarea celui care o scrie, participare având aici sensuri multiple şi chiar excrescenţe nedogmatice, acoperind bunăoară şi noţiunea de talent, care poate fi atât de greu definită. Cât priveşte afirmaţia dv. introductivă, o socotesc subtilă, măgulitoare şi adevărată. Am rămas totdeauna romancier, aceasta fiindu-mi vocaţia şi dovedindu-se singura mea aspiraţie constantă. Nu concep alt fel de a exprima existenţa omului decât prin fabulaţie – şi anume, fabulaţia aceasta construită monumental, pe care o implică romanul

 Cu ani în urmă aţi făcut una dintre acele călătorii pe marile oceane ale lumii, călătorie visată de dv. şi pregătită în timp. V-aş ruga să povestiţi una dintre acele întâmplări pe care aţi socotit-o mai puţin importantă ca s-o treceţi în volum, dar care a rămas în memoria afectivă a scriitorului.

Chiar şi „Al patruzeci şi doilea”, care, ca formă, e un jurnal de călătorie, reprezintă, până la urmă, după părerea mea şi a altora, tot un roman, deoarece fondul cărţii este o lungă confesiune. Cred că elementul cel mai semnificativ sau unul dintre cele mai semnificative ale acestei experienţe puţin obişnuite şi epuizante ar putea fi dilatarea ei în timp şi sterilitatea unor momente prelungite cu zilele când nu se întâmpla nimic notabil şi autorul intra în conflict cu el însuşi, suspectându-se de incapacitate. Frământarea aceasta a dat naştere, tocmai în momentele sterile, unui alt epic şi astfel, cum va trebui să se constate, cartea a fost salvată tocmai prin ceea ce ameninţa să o năruiască.

 Călătorului adevărat îi stă bine cu drumul. Pentru îndrăgostitul de drumeţie nu există sezon şi anotimp favorabil. Pe când un nou vis, o nouă atracţie a depărtărilor, împlinite în destinul scriitorului Radu Tudoran?

Dacă s-ar putea şi dacă n-aş avea şi alte datorii, aş călători încontinuu. Aveţi dreptate: pentru a descoperi lumea nu trebuie căutate momente anume; trebuie să fii totdeauna gata de plecare. Nu ştiu dacă „noul vis” realizat recent reprezintă vreo împlinire a destinului meu, dar acoperă, în orice caz, o veche nevoie. M-am întors de curând dintr-o călătorie destul de lungă prin Italia, pe care am explorat-o târziu, dar am descoperit-o în intimitate – în multe detalii şi cu multe semnificaţii, şi, în sfârşit, fără nici o influenţă parazitară, căci, în mod neobişnuit, am fost cu desăvârşire singur tot timpul călătoriei. Ce va ieşi de aici? Un alt jurnal de drum, adică un nou roman autobiografic, cred că mai bogat în reflecţii decât primul.

(Interviu acordat de scriitorul Radu Tudoran Ilenei Corbea, publicat în Revista Astra, anul IV, nr. 1, ianuarie, 1969)

Anunțuri

2 răspunsuri la „Interviu cu Radu Tudoran

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s